Pedagogia murialdină

Murialdo sau pedagogia iubirii

Leonardo Murialdo a fost un educator, dar și mai mult, a fost un tată și o mamă pentru sute de copii și tineri. Atunci când familia lui spirituală, Congregația Iosefinilor, s-a răspândit în mai multe orașe din Italia și din lume, Murialdo a arătat întotdeuna un stil pedagogic special. Nu e vorba de ceva teoretic sau academic, ci de o tradiție pedagogică pe care o numim „pedagogia iubirii”.

Leonardo Murialdo a subliniat mereu faptul că familia este ambientul cel mai potrivit pentru a educa, de aceea, chiar acolo unde familia naturală lipsea, el a încercat să-i compenseze lipsa cu o atitudine de familiaritate. El a îmbinat experiența sa personală, care i-a schimbat viața, adica experiența iubirii lui Dumenzeu, și cunoașterea situației dure a tinerilor săraci din epoca sa, pe care îi întâlnise la Oratoriu, în oras și la „Colegiul Micilor meșteri”.

Dumnezeu l-a pregatit de la început, din copilarie: el s-a nascut într-o familie ferventa în credință și unită în iubire; a rămas rănit prin pierderea tatălui său și prin îndepărtarea de mamă, atunci când a trebuit să meargă la un colegiu îndepărtat, la Savona, experimentând „senzația” de a fi orfan. Apoi l-a pregătit printr-o criză care s-a ivit în timpul adolescenței sale, tulburând parcursul său stralucitor la studii; l-a pregătit prin experiența milostivirii lui Dumnezeu, prin sacramente și prin darul vocației sale…
Darul lui Dumnezeu l-a ajutat ca rănile sale să se vindece prin iubire; cicatricile lui, în loc să se transforme în amărăciune și ranchiună, s-au prefăcut în izvoare de apă vie, purtătoare de viață din belșug pentru toți cei din jurul lui, mai ales pentru cei orfani și nevoiași.

Experiența suferinței sale și a vindecării prin iubire l-a făcut mai sensibil și mai atent la strigătul tăcut și ascuns al tinerilor care caută afecțiune, fără să se fi limitat la o milă superficială și emoțională. Iubirea aceasta „pedagogică”, pe care o experimentase ca pe un dar de la Dumnezeu, acceptând sa fie transformat (adică educat) de iubirea Lui, a fost rostul, forța și sensul pe care el însusi l-a trăit împreună cu tinerii, și este moștenirea pe care ne-a lăsat-o.

Murialdo a descoperit faptul ca motorul unic și adevarat al educației nu poate fi decât Iubirea.
„Pedagogia iubirii” se dezvoltă prin multe faze: a ne apropia, a arăta interes sincer și gratuit pentru viața tinerilor, a asculta cu răbdare și fără grabă, fără pretenția să dăm imediat un răspuns sau să avem un răspuns pregătit pentru toate problemele; a nu ne impune pe noi înșine, ci a face ca să crească floarea libertății; a fi acceptați, pentru că procesul educativ este întotdeauna reciproc și pentru că trebuie să le îngăduim să fie protagoniști; a pleca atunci când sarcina noastră e împlinita, pentru că ținta unui educator nu este de a fi indispensabil, ci de a deveni… inutil.

Pentru a pune în practica pe deplin acest stil educativ, trebuie să păstrăm câteva atitudini de baza: un climat de familie (al cărui model este Sfânta Familie de la Nazaret), o unitate adevărată și adâncă de intenție și acțiune, afecțiune și prietenie , care permit să lucrăm împreuna într-o singură inimă; o relație personală și apropiată între toți membrii comunității educative; un proiect educativ complet, care să-i poată conduce pe tineri la maturitate personală, profesională și creștină și să-i angajeze pentru dreptate; o privire cu adevărat plină de iubire asupra copiilor noștri.
„Ne perdantur”, „să nu se piarda nimeni!”, le spunea continuu Murialdo colaboratorilor săi! A iubi înseamnă a arăta calea mântuirii. Trebuie să ne amintim că un educator lucrează pentru veșnicie, modelând ceea ce este cel mai prețios în lume: sufletele și inimile tinerilor.