Papa Francisc: Discurs adresat membrilor Congregaţiei “Sfântul Iosif” cu ocazia celei de-a 150-a aniversări (17 martie)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Mulţumesc din inimă părintelui Tullio Locatelli pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, salut episcopii prezenţi şi pe maica generală şi vă spun bine aţi venit vouă tuturor.

Ne întâlnim la a 150-a aniversare a înfiinţării congregaţiei voastre. De fapt, la 19 martie 1873, Sfântul Leonard Murialdo înfiinţa Societatea Pioasă Torineză a Sfântului Iosif pentru îngrijirea şi formarea mai ales a tinerilor muncitori. Pe mine mă face să mă gândesc mult la acest timp, acolo, în “focul – să spunem aşa -, în centrul masoneriei, la Torino, în Piemont, atâţia sfinţi, atâţia! Şi trebuie să studiem pentru ce, pentru ce în acel moment. Şi chiar în centrul masoneriei şi al “mâncătorilor de preoţi”, sfinţii, şi atâţia, nu unul, atâţia. Aşadar, a înfiinţat la Torino, în acest context dur, marcat de atâta sărăcie morală, culturală şi economică, în faţa căreia nu a rămas indiferent: a acceptat provocarea şi a pornit la muncă, în mijlocul masoneriei.

Aşa s-a născut o realitate care în cursul unui secol şi jumătate s-a îmbogăţit cu persoane, cu opere, cu experienţe culturale diferite, şi mai ales cu atâta iubire. O realitate compusă astăzi din circa cinci sute de călugări – sunt puţini, trebuie să creşteţi un pic! – şi, în afară de asta, de surorile Murialdine ale Sfântului Iosif – cărora le adresăm felicitări, în a şaptezecea aniversare a înfiinţării lor -, de institutul secular şi de mulţi laici, toţi uniţi într-o unică familie. Aşa de mult a crescut sămânţa pusă de Dumnezeu în Biserică prin intermediul mâinilor generoase ale Sfântului Leonard Murialdo!

Anul trecut, cu ocazia deschiderii acestei celebrări jubiliare, i-am scris superiorului vostru general şi vă uram să continuaţi să creşteţi în “arta de a percepe exigenţele timpurilor şi de a vă înzestra cu creativitatea Duhului Sfânt”. Nu se poate controla Duhul, el este cel care ne duce înainte. Este nevoie numai de discernământ şi de fidelitate. Vă îndemnam să vă îngrijiţi în special de “cei mai tineri, care, astăzi mai mult ca oricând, au nevoie de martori credibili”. Şi vă încurajam să nu încetaţi niciodată să visaţi, după exemplul Sfântului Iosif, patronul vostru, şi al Sfântului Leonard, în spirit de paternitate autentică (cf. Scrisoare adresată părintelui general al Congregaţiei “Sfântul Iosif” cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a înfiinţării, 2 martie 2022).

Astăzi, în timp ce reînnoiesc această invitaţie, aş vrea să subliniez trei aspecte, care mi se par importante pentru viaţa voastră şi pentru apostolatul vostru. Ele sunt: primatul iubirii lui Dumnezeu, atenţia faţă de lumea care se schimbă şi dulceaţa paternă a carităţii.

Experienţa iubirii lui Dumnezeu a marcat profund viaţa Sfântului Leonard. O simţea în el puternică, concretă, irezistibilă, aşa cum mărturiseşte el însuşi, scriind: “Dumnezeu mă iubeşte. Ce bucurie! […] Nu uită niciodată de mine, mă urmăreşte şi mă conduce mereu!”. Şi îi invita pe fraţi să se lase înainte de toate iubiţi de Dumnezeu. A se lăsa iubit de Dumnezeu: acesta a fost secretul vieţii sale şi al apostolatului său. Nu numai a iubi, nu, a se lăsa iubit. Acea pasivitate – subliniez – acea pasivitate a vieţii consacrate, care creşte în tăcere, în rugăciune, în caritate şi în slujire. Şi invitaţia este valabilă şi pentru noi: să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu pentru a fi martori credibili ai iubirii sale; să lăsăm ca iubirea sa să conducă tot mai mult afectele, gândurile şi acţiunile noastre. Nu regulile, nu dispoziţiile.

O anecdotă: când un general al Societăţii lui Isus, părintele Ledochowski, a voit să pună împreună toată spiritualitatea societăţii într-o carte, pentru “a reglementa” totul – se reglementa totul, era regula bucătarului, totul reglementat, pentru ca Societatea lui Isus să aibă în faţă idealul -, a trimis primul exemplar abatelui benedictin, iar el i-a răspuns: “Dragă părinte general, cu acest document aţi ucis Societatea lui Isus!”. Când se vrea să se reglementeze totul, se “închide în cuşcă” Duhul Sfânt. Şi sunt atâţia – călugări, consacraţi, preoţi şi episcopi – care l-au închis în cuşcă pe Duhul Sfânt. Vă rog, a lăsa libertate, a lăsa creativitate. A merge mereu cu conducerea Duhului.

Sfântul Leonard Murialdo era desigur un om profund mistic. Însă tocmai asta l-a făcut şi foarte atent şi sensibil faţă de nevoile bărbaţilor şi femeilor din timpul său (cf. 2Cor 5,14), faţă de care a fost un observator atent şi un profet curajos. A ştiut să-şi dea seama de existenţa, în jurul său, a unor suferinţe noi, grave şi adesea ascunse, şi nu a ezitat să se îngrijească de ele. I-a învăţat îndeosebi pe tinerii muncitori să proiecteze viitorul lor, să-şi facă auzit glasul lor şi să se ajute reciproc. S-a făcut purtător al cuvântului profetic al Bisericii într-o lume dominată de interese economice şi de putere, dând glas celor mai marginalizaţi. După aceea a ştiut să perceapă valoarea laicatului în viaţa şi în apostolatul poporului lui Dumnezeu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu un secol înainte de Conciliul Vatican II, spune: “Laicul, din orice pătură socială, poate să fie […] un apostol nu mai puţin decât preotul şi, pentru unele ambiente, mai mult decât preotul” (Sf. Leonard Murialdo, Discurs la o conferinţă a Sfântului Vincenţiu, Paris, 1865). Pentru acea epocă sună a protestantism. Era curajos! Era un om al lui Dumnezeu inteligent, deschis! Vă invit să cultivaţi aceeaşi pasiune a sa şi acelaşi curaj al său: împreună, laici, călugări şi călugăriţe, pe drumuri împărtăşite de rugăciune, de discernământ şi de muncă, pentru a fi artizani de dreptate şi de comuniune.

În această privinţă, aş vrea să fac referinţă la o ultimă valoare importantă a carismei voastre: dulceaţa paternă a carităţii. Fie ca s-o puteţi căuta şi trăi între voi, cu spirit de fraternitate, şi s-o exercitaţi faţă de toţi. A fi ca Maria Mama noastră: în acelaşi timp puternici în mărturie şi dulci în iubire. Sfântul Leonard spunea: “Caritatea înseamnă a privi şi a spune frumosul din fiecare, a ierta din inimă, a avea seninătate a feţei, afabilitate, dulceaţă”. Şi pentru a face asta trebuie să ştim să purtăm crucea. Este nevoie de rugăciune, este nevoie de sacrificiu. De asemenea: “Aşa cum fără credinţă nu-i suntem plăcuţi lui Dumnezeu, tot aşa fără dulceaţă nu-i suntem plăcuţi aproapelui”. Sunt cuvintele sale: un simplu şi puternic program de viaţă şi de apostolat.

Aş vrea să dau mărturie şi despre studenţii voştri. Când eram profesor la San Miguel, ei studiau acolo, şi aveau un superior foarte practic şi foarte bun. Noi spuneam că acel iozefin, superiorul, era unul cu “premiul Nobel” al vicleniei! Pentru că era un om al lui Dumnezeu, dar un viclean! Se mişca bine! Îmi amintesc bine, un frumos grup de studenţi.

Aş vrea să închei amintind tocmai invitaţia lui Murialdo la sfinţenie: “Faceţi-vă sfinţi – spunea el – şi faceţi repede… Pentru că sfântul are o privire clarvăzătoare, face viaţa mai umană, comunică speranţă şi încredere şi ştie să împărtăşească experienţa sa că Dumnezeu este Iubire”.

Dragi fraţi, dragi surori, vă mulţumesc pentru ceea ce sunteţi şi pentru ceea ce faceţi în Biserică, pe urmele Sfântului Leonard şi inspiraţi de Sfântul Iosif. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluare de pe www.ercis.ro